Nu vreau sa ma dau in detalii cum anume am ajuns acolo, ideea e ca am avut norocul sa vizitez si eu Franta. Si daca si Parisul a fost in lista oraselor vizitate, nu el a fost cel care mi-a cucerit inima, ci un orasel de pe malul Loarei numit Nantes. Ce mai, m-am indragostit de acele locuri si gata, si chiar daca au trecut deja mai bine de cinci ani, si azi cand imi amintesc de acele 2 luni petrecute acolo mi se zbate inima de sa iasa din piept. Este un loc in care se pare ca timpul se scurge mai incet (inteleg ca poate e prea banala fraza, dar acolo senzatia era practic sesizabila). Strazile Nantes-ului, pe care de altfel le strabateam pana la epuizare, au acea ospitalitate pe care o au doar locurile pe care tu singur le desenezi, le lipesti din plastilina, le construiesti sau care iti apar in fata ochilor imediat ce inchizi ochii atunci cand in jurul tau miroase a primavara.
Imi placea totul acolo. Ma indragostisem pana si de vocea inregistrata a domnisoarei care anunta statiile in tramvai (luam tramvaiul cam de zece ori pe zi). Avea atata prospetime si voiosie incat ajunsesem sa cred ca nu exista pe lume nume mai frumoase decat cele pe care le poarta statiile in Nantes.
Intelegeam de unde vin toate aceste minuni indata ce opream pe cineva pe strada sa intreb cat e ora sau sa-l rog sa-mi explice cum de m-am ratacit in asemenea hal. In acele cateva minute de contact dintre voi acea persoana parea ca incepe sa traiasca doar pentru a te ajuta pe tine. (Odata un domn, dupa ce l-am intrebat directia, si-a lasat toate treburile si a mers cu noi cam jumatate de cartier pana am ajuns la destinatie)
Nu-i exclus ca pe unii Nantes-ul sa-i lase indeferenti, cu toate ca o asemenea posibilitate mi s-ar parea foarte ciudata. Nantes este un loc specific, un oras pentru cei care pretuiesc linistea. Este ca un balsam pe ranile provocate de zgomotele sfasietoare si ritmul zdrobitor al marilor orase.
