Nu demult m-am convins ca cea mai mare greutate pe care si-o poate pune un om in spate este trecutul. Cea mai grea si de care poate e cel mai greu sa scapi (un fel de raie a timpului).
Ca regula sunt nevoit zilnic sa fac eforturi pentru a mai arunca ceva de pe umeri, niste reminiscente, fragmente, faramituri, iar uneori chiar si bolovani. Insa e greu. Uneori dupa asa proceduri purgative ma simt dezgolit, expus si inevitabil incep sa caut un colt de plapuma pe care mi-o trag pana peste urechi. Alteori se gaseste cineva care ma bate usor pe umar si-mi da de inteles ca uite frate, ai scapat ceva ce-ti apartine si, vezi tu, fii bun si aburca bolovanul in spate si poarta-l pana ti-or iesi ochii.
- Si de ce, ma rog?
- Pai cum altfel, asa te-am cunoscut si asa vreau sa te stiu in continuare, ca nu prea am timp sa ma fatai cu tine din nou.
Mda, adica toti traiesc in trecut si ar fi bine si eu sa stau acolo si sa nu fac valuri, asa iese? Suntem conservatori, domnilor, in suflet si ne temem de schimbari ca de mama focului. Si mai paradoxal este ca ne temem mai mult de schimbari spre bine. Daca cersetorul care ieri cerea pomana la coltul strazii azi va imbraca o haina decenta si va incepe sa aiba un lucru permanent, nimeni nici nu va observa schimbarea. Daca insa domnul bine facut care mai ieri ne vindea telefoane mobile astazi il vom vedea clantanind din dinti cu maina intinsa, vom discuta noutatea cu interes mult si bine. Si cu cat mai mare va fi caderea cu atat mai inflacarata si pasionata va fi discutia. Poate de asta se mai gasesc si de astia care te opresc cu aceeasi politete si-ti spun ca ar fi bine sa mai iei un bolovan in spate. Si ce daca nu-i al tau, umfla-l ca-ti sta bine asa, ghebosit, cu nasul in pamant.
Dar ce aveti, mai? Soarele doar nu se va intuneca daca inca un om va incepe sa priveasca spre el.
