Ce este femeia?

Ce este femeia? Nici nu ma apuc sa raspund la aceasta intrebare. Stiu prea bina ca ma depaseste. Poate ca anume prin asta ne atrage ea.

Precum niste fluturasi de noapte ne aruncam inainte spre lumina si caldura lor, pentru a pieri cu totii in focul dragostei.

Nu incetam sa ne punem aceasta intrebare si sa ramanem stupefiati de inabilitatea noastra de a sparge aceasta enigma, noi, cei care am definit indefinitul si ne-am imaginat cele mai inimaginabile lucruri.

Suntem fascinati de imensitatea necunoscutului ce se ascunde sub acei doi obraji rozi, si scrutam adancimile ochilor mari si negri, incercand sa dam de fundul lor. Inevitabil ne apuca ameteala si cadem in adancimea lor, pentru a nu mai iesi niciodata la suprafata.

Unicul lucrul de care vom fi capabili ulterior este de a ne muta dintr-o pupila in alta...

Singur

E ora 5 dimineata iar eu stau in bucatarie si privesc pe geam. Decizia e luata, si cale inapoi nu mai este. Acum stau si ma gandesc de unde sa iau bani de drum: am de facut ditamai drum din Bucuresti pana in Chisinau. Sa zic ca-mi pare rau nu pot, mai degraba ma simt usurat. Scap de o relatie in care m-am chinuit un an de zile. Da, m-am chinuit, pentru ca nici nu am putut sa spun macar ca ma chinui. Mai ce prosti mai suntem, atunci cand vrem sa scapam de singuratate.

La carat bolovani

Nu demult m-am convins ca cea mai mare greutate pe care si-o poate pune un om in spate este trecutul. Cea mai grea si de care poate e cel mai greu sa scapi (un fel de raie a timpului).

Ca regula sunt nevoit zilnic sa fac eforturi pentru a mai arunca ceva de pe umeri, niste reminiscente, fragmente, faramituri, iar uneori chiar si bolovani. Insa e greu. Uneori dupa asa proceduri purgative ma simt dezgolit, expus si inevitabil incep sa caut un colt de plapuma pe care mi-o trag pana peste urechi. Alteori se gaseste cineva care ma bate usor pe umar si-mi da de inteles ca uite frate, ai scapat ceva ce-ti apartine si, vezi tu, fii bun si aburca bolovanul in spate si poarta-l pana ti-or iesi ochii.

 - Si de ce, ma rog?
 - Pai cum altfel, asa te-am cunoscut si asa vreau sa te stiu in continuare, ca nu prea am timp sa ma fatai cu tine din nou.

 Mda, adica toti traiesc in trecut si ar fi bine si eu sa stau acolo si sa nu fac valuri, asa iese? Suntem conservatori, domnilor, in suflet si ne temem de schimbari ca de mama focului. Si mai paradoxal este ca ne temem mai mult de schimbari spre bine. Daca cersetorul care ieri cerea pomana la coltul strazii azi va imbraca o haina decenta si va incepe sa aiba un lucru permanent, nimeni nici nu va observa schimbarea. Daca insa domnul bine facut care mai ieri ne vindea telefoane mobile astazi il vom vedea clantanind din dinti cu maina intinsa, vom discuta noutatea cu interes mult si bine. Si cu cat mai mare va fi caderea cu atat mai inflacarata si pasionata va fi discutia. Poate de asta se mai gasesc si de astia care te opresc cu aceeasi politete si-ti spun ca ar fi bine sa mai iei un bolovan in spate. Si ce daca nu-i al tau, umfla-l ca-ti sta bine asa, ghebosit, cu nasul in pamant.

 Dar ce aveti, mai? Soarele doar nu se va intuneca daca inca un om va incepe sa priveasca spre el.

Unde esti tu Tepes Doamne?

"unde esti tu Tepes Doamne"... Sunt o persoana toleranta, amabila (poate peste masura). Dar cum, mama dracului, poti fi atat de c***t in suflet ca sa primesti placere din a scuipa cuiva in fata, din a te purta asa de parca tocmai ai coborat din copac. Incep sa inteleg de ce multora nu le place singuratatea, conditii in care raman fata in fata cu propriile ganduri si cu propria constiinta. Nu zic, poate pe unii ii speria ideea ca ar fi nevoiti sa gandeasca, din neavand ce face in asemenea momente. De fapt, ma indoiesc si de prezenta rusinii si autocriticii la astfel de indivizi. Insa cel mai tare ma chinuie faptul ca nu pot face nimic in acest caz. Daca incepi sa-i ataci se umfla in pene si sunt multumiti ca au fost bagati in seama, ba pe deasupra mai incep si sa miroase urat. Daca ii lasi in pace isi fac treaba nestingheriti. Apelul la constiinta este nonsens, iar iesirea din situatie este... nu, nu accept solutii lașe.

PS. Da, recunosc, aveam nevoie sa-mi descarc sufletul :)

Verdele placerii...

Pe piata Independentei astazi este sarbatoare. La fel cum a fost ieri si la fel cum la sigur va fi si maine. Este o sarbatoare care nu i-ar fi placut lui Hemingway. Nu o poti lua cu tine. Ramane legata de acest loc si nu ai decat sa te intorci iar si iar la el.
In centrul sarbatorii se afla cvasul - un fel de Coca-Cola moldoveneasca. Iau un pahar. Asa sunt eu, nu pot sa judec despre ceva pana nu-l pipai, cantaresc, masor, gust... Pana nu-i patrund esenta sau pana nu-l las sa-mi patrunda el in esenta...
Nu sunt incantat de cvas insa imi place sa stau la masa in racoarea umbrei si sa simt racoarea bauturii strecurandu-mi-se printre degete. Asa-i cu placerea. Te inseala, te calca in picioare si apoi te mai si rasplateste ca pe un rege...
Am picurat cu paharul in maina pana nu s-a incalzit de-a binelea, dupa care l-am lasat pe masa, spre bucuria viespilor, si am plecat...

Un zambet

- Cat ma costa un zambet?
- ...
- Pot sa-l iau in rate?
- ...
- Pacat, dar nu am persoana garanta. Vezi tu nimeni nu vrea sa zambeasca pentru mine.
Pot sa-mi las drept gaj bunele intentii?
- ...
- Da-a-a. Azi nimeni nu mai crede in ele...
Gata m-am decis sa achit pe loc... cu un sarut.
- ...
- Ce inseamna s-a devalorizat? Cum adica nu inseamna nimic?
- ...
- Dar felicitarile de 8 martie? Dar privirile pline de sens?
- ...
- Pot sa achit cu un cec de 2 ani de dragoste!
- ...
- Si ce daca e nereciproca?
- ...
- Contul il supinesc in fiecare zi. In fiecare minut. Incontinuu.
- ...
-Alte conturi? ... Nici conturi nu au fost. Asa, escrocherii din care de fiecare data ieseam in incapacitate de plata. Dar nu-i nimic, mi-am revenit.
- ...
- Declar totul, pana la ultimul suras. Sunt o persoana cinstita. Nu ascund nimic.
- ...
- Cat am in cont? Stii, sunt cel mai bogat om de pe lume...
- Si eu. :)

Din Nantes cu dragoste...

Nu vreau sa ma dau in detalii cum anume am ajuns acolo, ideea e ca am avut norocul sa vizitez si eu Franta. Si daca si Parisul a fost in lista oraselor vizitate, nu el a fost cel care mi-a cucerit inima, ci un orasel de pe malul Loarei numit Nantes. Ce mai, m-am indragostit de acele locuri si gata, si chiar daca au trecut deja mai bine de cinci ani, si azi cand imi amintesc de acele 2 luni petrecute acolo mi se zbate inima de sa iasa din piept. Este un loc in care se pare ca timpul se scurge mai incet (inteleg ca poate e prea banala fraza, dar acolo senzatia era practic sesizabila). Strazile Nantes-ului, pe care de altfel le strabateam pana la epuizare, au acea ospitalitate pe care o au doar locurile pe care tu singur le desenezi, le lipesti din plastilina, le construiesti sau care iti apar in fata ochilor imediat ce inchizi ochii atunci cand in jurul tau miroase a primavara.

Imi placea totul acolo. Ma indragostisem pana si de vocea inregistrata a domnisoarei care anunta statiile in tramvai (luam tramvaiul cam de zece ori pe zi). Avea atata prospetime si voiosie incat ajunsesem sa cred ca nu exista pe lume nume mai frumoase decat cele pe care le poarta statiile in Nantes.

Intelegeam de unde vin toate aceste minuni indata ce opream pe cineva pe strada sa intreb cat e ora sau sa-l rog sa-mi explice cum de m-am ratacit in asemenea hal. In acele cateva minute de contact dintre voi acea persoana parea ca incepe sa traiasca doar pentru a te ajuta pe tine. (Odata un domn, dupa ce l-am intrebat directia, si-a lasat toate treburile si a mers cu noi cam jumatate de cartier pana am ajuns la destinatie)

Nu-i exclus ca pe unii Nantes-ul sa-i lase indeferenti, cu toate ca o asemenea posibilitate mi s-ar parea foarte ciudata. Nantes este un loc specific, un oras pentru cei care pretuiesc linistea. Este ca un balsam pe ranile provocate de zgomotele sfasietoare si ritmul zdrobitor al marilor orase.