Eurovision - muzica e pe ultimul loc

Nu zic ba, muzica care se canta la concursul Eurovision este uneori chiar de calitate. Niciodata nu-mi provoaca fiori, caci de unde fiori cand vezi cum toti se oftica sa impresioneze prin orice mijloace care le vin in cap si nimeni nu "canta" in sensul adevarat al acestui cuvant. Insa, pare ridicol ca intr-un concurs rezultatele competitorilor sa depinda in primul rand de situatia geopolitica din tara de unde acestea vin si abia apoi de felul in care au cantat. Iar obiceiul de acorda 12 puncte vecinilor indiferent cum acestea s-au prezentat, asa doar pentru ca sunt de-ai nostri, ar fi trebuit demult sa puna capat acestei prostii omenesti care se repeta an de an. Dar, ma rog, presupun ca este cineva care profita de pe urma acestui festival, si judecand dupa ardoarea cu care este mentinuta existenta acestui concurs agonizant, se pare ca castiga bine. In fine, nimic nu ma impiedica sa inchid televizorul si sa ascult Radiohead sau Muse, dar se vede ca lucrurile ridicole si chiar stupide au atras si vor atrage intotdeauna atentia oamenilor.

Si asa'mi vine...

De cate ori imi zic cu nu voi mai fi cel care am fost de atatea ori imi simt pamantul fugind de sub picioare si un vertij usor. Simt cum sensul existentei mele este legat de aceasta senzatie neplacuta, de parca l-as stoarce picatura cu picatura din teama de a cadea, de a pierde, de a nu gasi si tot asa mai departe. Sunt obsedat sa sfidez orice conventionalisme, si cu fiecare zi devin tot mai dependent de propriile-mi idei "delirante"... Ma arunc cu capul inainte in macabra banalitate a scurtei mele existente, incercand sa deviez macar cu un milimetru traiectoria nemiscata a timpului. In zadar, tot ce pot sa obtin se reduce la cateva cuvinte obscene si pline de sens, insa pe care nu-mi ajunge tupeu nici sa le rostesc. Uneori visez cum trag tigara dupa tigara si cu o voce beata injur de mama focului. Ma consolez cu gandul ca am si eu un vis care oricand se poate realiza....

Ce este dragostea

Ce este dragostea? Este tacerea dintre doua respiratii taiate. Este privirea aruncata pe furis peste obrazul rosu de emotie. Sau poate este ceea ce nu voi putea niciodata sa cunosc, ce va ramane dincolo de ceea ce pot sa simt. Poate ca este ceva peste puterile noastre, un sentiment pe care inima unui om il poate adaposti doar fiind sfasiata in bucati...

Craciunul

25 decembrie. In republica Moldova aceasta e ziua in care se discuta aprins cine si cand sarbatoreste Craciunul (pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie), atat de aprins incat si unii si altii uita sa o faca. Ei dar nu-i chiar asa, mai fac si eu din tantar harmasar cate odata, ca spune lumea ca iti da privilegii... Oricum, deja se simte in aer acea atmosfera care iti taie respiratia si care intr-un fel cu totul inexplicabil te face sa vezi lumea un pic cu alti ochi si in alte culori... Probabil acesta este motivul pentru care toti iubesc sarbatorile de iarna. Ele ofera sansa tuturor de a se simti un pic mai buni la suflet, chiar si celor care niciodata nu au reusit sa fie asa... Un lucru il regret tot mai des in ultimul timp in aceasta perioada: ca nu avem zapada. Caci ce fel de sarbatori de iarna fara zapada? E ca si cum ai scoate taria din sampania de anul nou si ai bea un fel de acritura care doar iti face gura punga iar pe cei mai neatenti ii pune sa roseasca din cauza gazelor scapate pe nas cu toata fanfara. Si anul acesta se pare nu va fi o exceptie. Mie nu-mi ramane decat sa ma bizui pe neprofesionalismul profesionalist al meteorologilor moldoveni si sa sper ca in zilele "calde" prezise de acestea sa mai cada si cativa fulgi de zapada;)

Vorbe goale...

Azi am hotarat sa mai scriu ceva pe blog. Dar ca sa vezi ca nu e prea usor, mai ales cand in cap iti vin ganduri de genul: dar pe cine asta il intereseaza? Solutia in asa caz e: scrie pentru tine! Da, si ca sa nu ma dau in amanunte am sa zic ca in viata doar pentru tine si trebuie sa traiesti... In caz contrar inevitabil incepi sa cauti cele mai inalte cladiri din oras...
Ascult toata ziua muzica. Zilele acestea am revenit la Yann Tiersen. E a dracului de trista muzica lui. Dupa o singura ascultare a unui album de al sau incep sa am extrasistole. Dar ca sa vezi ca-mi place. Adica cand inima se opreste in nehotarare pentru cateva secunde, atunci intelegi cat de mult ai vrea sa nu se opreasca niciodata. Atunci incepi sa simti mai acut mirosurile, sa auzi intonatii imperceptibile, sa te lasi orbit de culorile cerului de toamna. Ma mir cat timp voi mai avea privilegiul de a ma plimba pe marginea prapastiei. Ei dar la urma urmei, traieste-ti clipa! Cica asa a zis odata un mare filosof pe care acum nu mi-l amintesc.

Salvador Dali - un geniu ingenuu

"Daca vei juca rolul unui geniu vei deveni unul" (Salvador Dali)

Salvador Dali, nascut in orasul catalan Figueras, a fost intruchiparea cvazitotala a picturii suprarealiste. Fiind intrebat ce inseamna pentru el suprarealismul, Dali raspunde: "Suprarealismul sunt eu ". Dupa aceste cuvinte este de prisos sa spun ca Salavador Dali, fiind un adevarat geniu al picturii, nu s-a multumit cu aceasta, reusind sa mai fie si megaloman, care dealtfel nu i-a stirbit nici cat de putin din genialitate. E unul din misterele lui Dali care ma lasa perplex, in special cand observ ca megalomania ca regula este o substitutie morbida a mediocritatii de care sufera cam 99% din societatea contemporana.
Dali este un exemplu de artist in sensul cel mai pur al acestui cuvant. Fiind manat toata viata de unele compulsii bizare care transformau imaginea sa intr-una de bolnav psihic, Dali a dat dovada de o intuititie si luciditate suficienta pentru a reusi sa ofere lumii aceste bizarerii ca marturie a talentului sau, si se pare aceasta a fost ceea ce i-a salavat viata, in toate sensurile acestei expresii. Doar abilitatea lui Dali de a manipula mass-media i-a oferit sansa de a face averi din operele sale si de a fi recunoscut drept geniu cu mult inainte de a pleca din viata, lucru care din pacate prea putini artisti geniali au reusit sa o faca. Dali a ajuns pana la a-si elabora un stil vestimentar, comportament, mimica pe care si le folosea exclusiv doar cand era convins ca se afla in obiectivul camerei de luat vederi. Toata viata a lucrat la aceasta imagine de geniu, aducand-o pana la o originalitate, care inevitabil se apropia de nebunie. Ceea ce impresioneaza cu adevarat la Dali este felul in care si-a daruit viata in totalitate picturii si artei in general. Cunoscandu-l pe Dali este imposibil de a ti-l imagina apoi intr-o situatie banala, care presupune acceptarea sa ca parte a societatii. Dali s-a evidentiat permanent prin insasi prezenta sa, iar uneori pentru ca aceasta sa fie si mai evidenta recurgea la unele mijloace ciudate. Dali purta un clopotel din care suna atunci cand mergea pe strada, obicei frecvent folosit atunci cand dorea sa atraga atentia trecatorilor. A merge pe strada si a nu fi luat in seama era pentru el insuportabil.
Iar ceea ce cu adevarat ma impresioneaza la Dali sunt picturile sale. Imprumutand tehnica picturii din stilurile renascentiste, Dali populeaza tablourile sale cu imaginile paranoidale de care este invadat.
Tot el este autorul metodei paranoico-critice, care a marcat intreaga sa opera si care consta in interpretarea critica a reveriilor paranoide pe care subconstientul sau le genera incontinuu. Aceasta l-a entuziasmat pe Dali sa abordeze stilul suprarealist al picturii fiind constient de sursa nesecata de inspiratie pe care o prezenta subconstientul sau si pe care a reusit sa o fructifice la maximum.
Tablourile sale ma frapeaza prin nuditatea lumi interioare a pictorului, lume pe care o picteaza fara pic de pudoare. Totusi chiar daca acea lume interioara este intoarsa ca si cum pe dos, este eviscerata in fata noastra, totusi cea mai mare parte din ea ramane ascunsa intelegerii noastre dat fiind complexitatea ei. In fata tablourilor lui Dali ma trec fiorii pe care ii simt ca regula in fata a tot ceea ce este absolut nou si misterios pentru mine. Pur si simplu ma pierd in imensitatea si profunzimea imaginilor aparent plate si monotone.

Un lucru regret acum: ca nu pot sa mai descopar odata toata viata si opera lui Salvador Dali, nu pot sa simt din nou cum se deschid in fata mea portile unui univers dalinian populat de fiinte bizare si pline de sens, univers care mereu ma va atrage prin originalitatea si misterul sau...

Persistenta memoriei de Salvador Dali

Vreau...

Visez priviri indreptate spre mine, deschid ochii si vad cum oamenii ma privesc fara sa ma vada. Uneori ma privesc si se vad pe ei insisi. Si atunci sufar. Mi-e foame de sentimente sincere. Sunt naiv, dar nu vreau sa ma schimb. Nu vreau sa ma lipsesc de sansa de a simti ceea ce altii nu pot simti prin grosimea pragmatismului ce le serveste drept timpan, retina, papile gustative, drept conexiuni cu lumea reala, lumea aflata dincolo de ceea ce pretindem a cunoaste. Imi repet in fiecare zi ca nu stiu nimic si pornesc in cautarea raspunsurilor...
Imi simt sufletul uscandu-se de sete, de foame si de toate lipsurile pe care si le poate inchipui un om. Uneori dau peste un izvor de naturalete si atunci ma imbat cu prospetimea sa. Alteori sunt servit cu o portie de interes. Dar si acesta foarte repede se strica, incepand sa miroase a ipocrizie. Serile hoinaresc ca un lup pe strazile asternute cu frunze. Caut instinctiv un balsam pentru ranile care brazdeaza ceea ce candva era o membrana foarte fina si sub care clocoteau sentimente, bucurii, sperante... Astazi este toata o crusta...
Vreau sa visez cu ochii deschisi, vreau sa ma pierd in visul meu, sa sterg orice hotar dintre realitate si dorinta. Vreau sa pot intoarce timpul inapoi pentru a admira iar si iar zborul unei frunze cazande, sa o las sa-mi atinga fata dupa care sa opresc timpul in loc... Vreau sa cred in tot ceea ce credeam candva. Vreau sa uit tot iar diminetile sa incep viata de la capat. Vreau sa fiu ceea ce sunt. Vreau...