Vreau...

Visez priviri indreptate spre mine, deschid ochii si vad cum oamenii ma privesc fara sa ma vada. Uneori ma privesc si se vad pe ei insisi. Si atunci sufar. Mi-e foame de sentimente sincere. Sunt naiv, dar nu vreau sa ma schimb. Nu vreau sa ma lipsesc de sansa de a simti ceea ce altii nu pot simti prin grosimea pragmatismului ce le serveste drept timpan, retina, papile gustative, drept conexiuni cu lumea reala, lumea aflata dincolo de ceea ce pretindem a cunoaste. Imi repet in fiecare zi ca nu stiu nimic si pornesc in cautarea raspunsurilor...
Imi simt sufletul uscandu-se de sete, de foame si de toate lipsurile pe care si le poate inchipui un om. Uneori dau peste un izvor de naturalete si atunci ma imbat cu prospetimea sa. Alteori sunt servit cu o portie de interes. Dar si acesta foarte repede se strica, incepand sa miroase a ipocrizie. Serile hoinaresc ca un lup pe strazile asternute cu frunze. Caut instinctiv un balsam pentru ranile care brazdeaza ceea ce candva era o membrana foarte fina si sub care clocoteau sentimente, bucurii, sperante... Astazi este toata o crusta...
Vreau sa visez cu ochii deschisi, vreau sa ma pierd in visul meu, sa sterg orice hotar dintre realitate si dorinta. Vreau sa pot intoarce timpul inapoi pentru a admira iar si iar zborul unei frunze cazande, sa o las sa-mi atinga fata dupa care sa opresc timpul in loc... Vreau sa cred in tot ceea ce credeam candva. Vreau sa uit tot iar diminetile sa incep viata de la capat. Vreau sa fiu ceea ce sunt. Vreau...